poate daca ajung sa vad cu ochii mei san francisco o sa imi treaca, o sa ma maturizez si eu si o sa termin cu florile din par care s-au uscat acum 40 ani. banii pe calatorie ar fi bine investiti

scuze pentru pop-up-urile care apareau odata cu blogul. cred ca am reusit sa scap de ele.

daca e vorba de o  leapsa cu pisici, eu nu pot sa zic nu

n-am fost  fan michael jackson, chiar deloc, dar il consideram un mare artist.

de cate ori moare cineva ca el, lumea pare sa fi murit si ea iar noi sa fi fost impinsi in pauza dintre 2 respiratii intr-un univers paralel oarecum asemanator cu aia pe care o stiam. mi s-a mai intamplat cand a murit o colega de-a mea talentata, cu care nu mai eram prietena, pe care o vedeam rar, dar ma bucuram ca e acolo.

in realitate nasterea unui artist semnificativ e progresiva si moartea lui e brusca, asa ca  in universul cel nou cineva e deja pregatit sa ii ia locul. sa speram ca o sa ii recunoastem si pe cei din afara bataii reflectoarelor cele mari. eu il vad pe pete namlook. e destuld e batran deja, cred ca o sa ramana safe, in afara industriei de promovare care ii face zei si apoi muci.

i-am facut o caricatura acestui amic englez. s-a distrat foarte tare si mi-a zis ca sunt “a clever little bugger”:))) iar cu accentul lui suna fain tare, zau. pe cap ii sta propria casa, foarte ingusta, foarte inalta, foarte ciudata, facand parte dintr-un sir de astfel de case lipite una de alta- row houses. initial ea i-a apartinut lui karl marx:)))

iar mi-a venit sa scriu o chestie de-aia serioasa, nu stiu de unde le scot, in viata de toate zilele nu sunt asa o tipa sobra si matura. zau ca rad si eu uneori:)

pe lista de romani de la universitatea noastra din pittsburgh, majoritatea lor studenti la doctorat, au circulat valuri de mailuri indignate. s-a aflat ca la cascada niagara li se dadeau turistilor niste sandale ca sa nu isi ude pantofii. la finalul vizitei  lasau sandalele acolo si ele erau donate saracilor din tari ca romania. de fapt erau afisate tarile si romania era cap de lista. cativa romani din pittsburgh au vrut ca romania sa fie scoasa de pe lista. alti cativa romani s-au suparat ca de ce oaia raioasa tine coada sus, de ce sa nu recunoastem ca suntem saraci si avem nevoie de ajutoare. apoi discutia a continuat cu unele intorsaturi destul de interesante: despre  caracterisiticile noastre nationale, despre motivele pt care multi pleaca, a fost chiar fain. apoi a derapat in discutia despre tigani, pe aia o stim cu totii binei. v-am povestit, deci, pe scurt, pentru ca vreau sa reiau chestia cu sandalele.

in mod firesc par sa aiba dreptate cei care rad de oaia raioasa care tine coada sus. bunul simt e de partea lor, oaia raioasa e caraghioasa. dar gandul meu merge putin mai incolo, spre ideea de ajutor si generozitate, si la cat de mult ajuta hainele vechi si paturile. ajuta enorm dupa, doamne fereste, cutremur si inundatie. altminteri, daca vrei sa ajuti pecineva, intreaba-l de ce are nevoie. raspunsul, in cazul nostru, ar fi: tehnologie, patente, specialisti, reconstructie in industrie si agricultura. si sa fim lasati in pace, sa nu mai fim momiti cu plasme, mobile si gadgeturi, ca suntem prostani si le cumparam si facem datorii care ne fac mai saraci decat eram.  daca esti tara bogata si vrei sa ajuti, scuteste-l pe om de datorii. parerea mea e ca ni se dau cu o mana sandals si zdrentes si ni se iau cu 1 milion de maini, sau mai degraba suntem incurajati sa le dam singuri lucruri mult mai de pret. numai cand ma gandesc cu cata eficienta se dreneaza banii din tara atunci cand cineva imprumuta ca sa isi cumpere un apartament sau o casa, si, daca face o socoteala,  da inpoi bancilor straine dublul sumei imprumutate initial! dupa principiu: “ban la ban trage” si “la omul sarac nici boii nu trag”.  dupa principiul ca niste smecheri care se pricep sa faca adversiting la masini de lux si alte prostioare, pot sa puna jugul la gatul unei tari intregi.

daca ma gandesc la asta, inteleg si frustrarea caraghiosilor aia mandri care nu vor sa ia sandale de la niagara. care, evident, par prea conservatori si nationalisti in fata noului val de gandire libera, cosmopolita. dar ce sa faci, au si ei dreptatea lor. nu sunt convinsa ca firul gandirii lor a fost aidoma cu al meu, dar undeva e intuitia aceleiasi sclavii si acelorasi firimituri aruncate, a situatiilor  in care nu se mai vede bine  luatul din cauza datului, si in care vestul apare bun si maret ca ne-a luat miliarde dar ne-a dat un munte de gunoi care nu le mai folosea lor.

pe mine ma oftica rau de tot filantropia. prietena mea k scrie un roman misto despre nevestele chic ale  miliardarilor americani care se intrec in acte de generozitate. o sa vi-l recomand la vremea potrivita, sunt aproape sigura ca o sa il publice. scrie foarte fain, modern, usturator, sofisticat. abia astept sa il termine si sa apara.

sau crestinele alea din romanele victoriene care mergeau cu cosuletul cu supita la familiile sarmane de mineri  in timp ce sotii lor barosani   le dadeau salarii de mizerie. cam asa e filantropia.

am vazut ca pe net lumea strange lucruri pentru copii si le tirmite la orfelinate. mai fac si eu chestii de-astea. pardon, noi nu suntem neveste de milionari care arunca firimituri la saraci  in timp de barbatii lor le smulg painea de la gura. e drept ca populatia nu ar trebui sa fie nevoita sa ajute orfelinatele, dar asta e situatia, e greu sa sacrifici copiii pentru ca sa se vada mai bine ca guvernul nu ii ajuta.

ca tot am ajuns la subiectul asta: am o prietena care voluntariaza intr-un orfelinat din Romania si cred ca  stiu care e nevoia lor cea mai mare. sa luam copiii acasa in weekend si sa ii tinem printre noi, prin oras, cu copiii nostri, sa ii ducem la plimbare, sa vada cum arata casele  nostre,  sa devina familiari cu viata obisnuita. ei, asta am inteles eu ca trebuiei. ea o face si pentru baiatul ei, considera ca si el are multe de inteles din contactul asta. nu va mai povestesc mai mult despre ea ca mi-ar trebui sa scriu un roman sinu ma pricep. va transmit numai ce mi-a zis ea, va pasez pisica. candva o sa ne vina usor, acum, cand lumea e asa stresata, probabil pare o idee cam extravaganta si complicat de pus in practica.

ei, asta aveam de gand sa ii zic azi laurei la cafea dar n-a mai venit si atunci o sa citeasca polologhia in loc sa o asculte si sa ii stric pauza:)

as vrea sa imi promita cineva ca, daca muncesti destul, te chinui,  nu te lasi pagubas si, vorba maica-mii, tragi targa pe uscat, intr-o zi rasare si floarea aia multasteptata. promit sa ma bucur tare de tot de ea.

duminica am ajuns intr-un fel de cartier ingradit. are gard inalt de jur imprejur , e ingrijit si manicurat, are pomisori, boscheti, iarba, cladiri frumoase de caramida. e foarte mare dar nici o strada nu il traverseaza. e intregime privat-pe acolo nu se trece . are o singura intrare unde au ghereta cu paznic. e un cartier de albi la marginea unui carter de negri.

pentru ca tot vorbeam de politically correctness.  pentru negrii din america exista cuvinte  speciale, ca sa nu cumva sa se simta jigniti, si toata lumea le zambeste frumos si corect. dar mare parte din infrstructura cartierelor de albi, si mai ales a suburbiilor, e influentata de  frica de contactul cu ei. de parca poti pe lumea asta  sa te ascunzi undeva. de parca, daca nu te gasesc pe tine, n-or sa ii gaseasca pe copiii tai.

moda se extinde pana cand o sa devina banal ca oamenii sa puna gard pe unde vor si strazile sa fie particulare. privatul impotriva societatii. de asemenea, in america nu poti trece pe camp sau pe munte pe proprietatea cuiva, spre deosebire de anglia, de ex, unde oricine are voie sa traverseze daca nu rupe tufisurile cu umbrela. ultima oara la vatra dornei, sus, la teleferic, proprietatile erau ingradite si nu mai gaseam cararea spre releul de pe muntele vecin. ce fain era in romania cand opream pe marginea soselei sa facem un picnic cu  fundul pe iarba, si desfacem niste rosii cu branza sau  taiam un pepenas.

am inventat un saliut sechhhret, se roteste incheietura mainii drepte de 2 ori, se pune mana pe inima si se termina cu o plecaciune. zau, nu seamana chestia asta cu un salut secret? muha-maraaaa! colega mea araboaica zice ca nu, nu seamana, doar in romaneste suna fain, in araba inseamna doar “prajit”. dar tot am facut-o sa rada, chiar cand era mai suparata.
reteta e aici
sucul de rodie, pe care eu il iau de la salim, magazinul unui libanez, a poate fi inlocuit usor cu putina zeama de lamaie sau poate fi lasat la o parte. in rest, nuci macinate, ardei rosu copt si decojit si facut piure, putin chimion, ulei si putin usturoi. incercati-o si, in loc sa va temem de prevestirile lui nostradamus si ale lui sundar singh,  o sa zicem doar “ai naibii arabii astia!”

The arts are not a way to make a living.
They are a very human way of making life more bearable.
–Kurt Vonnegut, A Man Without a Country

zilele astea citesc The Women’s Room de Marilyn French. French e ditai feminista. pana nu demult nu am stitut ca “feminism” e un cuvant nasol si in america. motivul pare sa fie, din cate inteleg eu, amestecul lesbienelor “butch”, alea barbatoase, care sunt considerate cam respingatoare, nesarate, violente si bagacioase. nu ma indoiesc ca multe dintre ele sunt intolerante, rigide, dar nu cred ca sunt ele asa, ultimele scarbe. acum putine femei vor sa mai fie asociate cu feminismul, a ajuns un cuvant cam ca si “comunismul” la noi.

motivul pentru care eu nu ador feminismul e faptul ca introduc ca politically correctness ca obligatie in multe situatii in care nu ar fi nevoie. poate pentru ca se grabesc sa isi termine treaba mai repede, prea repede. altminteri si in general le sunt recunoscatoare si ma doare cand aud cum femeile insele, nemaivorbind de barbati, le critica si le dispretuiesc.

cartea e foarte faina. e povestea unei americance inteligente conservatoare, care se marita ca multe altele la vremea ei si in toate vremurile: pentru ca asa trebuie sa faca femeia. e interesant prezentata viata ei in suburbie, “the american dream”, in care femeia sta (munceste) acasa inconjurata de cele mai noi cuceriri tehnice de pe atunci: masina de spalat, frigider, tv, insa izolata de viata exterioara si fara alte oportunitati decat aceea de a fi o foarte bine echipata servitoare a copiilor si sotului. viata suburbanitelor se aplatizeaza din ce in ce pana cand sotii insisi nu le mai considera interesante, preferand pe vreuna care a pastrat legatura cu lumea reala. pe langa personajul principal apar prietenele si vecinele ei din cartier, fiecare cu povestea ei, de obicei foarte trista inspre final. dupa ce personajul ajunge sa divorteze, se apuca de un doctorat si traieste viata boemei saizeciste, prezentata destul de critic si ea.

despre subiectul asta am mai citit o carte: The Feminine Mystique de betty friedan-despre anii 50-60 din suburbiile americane(care reprezinta mare, mare parte din suprafata locuita). dincolo de imaginile casnicelor model din advertising, femeile reale o duceau destul de prost cu nervii si multe sfarseau prin divort, sinucideri, droguri, etc. incredibil, cand te gandesti la filmele cu bucatarioarele alea cu perdelute. azi imaginea casnicei e la concurenta cu cea a femeii de afaceri, o bula si aia, dar macar le mai incurajeaza sa iasa din barlog.

nu vreau sa spun ca femeile sau barbatii trebuie sa munceasca obligatoriu si de-a pururi. din carte insa viata aia insa nu pare a mirei, personajul principal, ci apartine cu totul copiilor, sotului si casei ei cu 4 bai pe care o curata intruna.

feminista mea preferata e insa Elfriede Jelinek. in Amantele (women as lovers) babratii si femeile profita in mod egal unii de ceilalti si motivele si modul in care o fac sunt dezvaluite necrutator. e o carte mult mai puternica si mai atemporala. probabil asa o sa si ramana, nu ca o descriere a unei epoci ci ca invitatie la constientizarea dedesubturilor actiunilor noastre. Jelinek nu e butch, e data cu ruj, dar e totusi feminista si pe deasupra si leftista. in austria poti intalni postere mari, uneori si pe autostrada, cu reclame la frumusetile turistice ale tarii. ele spun “iubiti austria sau o iubiti pe Jelinek?” din simplul motiv ca nu i-a lasat niciodata sa doarma pe comorile lor burgheze.

nu am nici o idee cum se poate rezolva problema. in nici un caz trimitand femeile la lucru cand au de crescut copii-nici aia nu e viata. mama mea le facea pe toate ca o eroina, dar ce folos, era nervoasa si extenuata. poate cu ajutor din partea barbatilor si a statului si a comunitatii. cu camine, gradinite, scoli ca lumea, toate cu programe prelungite. in utopii ca “insula” de huxley si “marriage between the zones 3,4,5″ de doris lessing, copiii aveau, pe langa parintii naturali, familii ajutatoare, mame si tati “sufletesti”. utopii particulare exista, la sat bunicii, la oras vecinii, dar e nevoie de mai mult, de comunitati adevarate si de reale pretentii de mai bine, ca nevoie e.

nu ma pricep sa scriu despre carti, ceea ce am vrut e sa va spun parerea mea, poate o sa va intereseze vreuna din cartile astea

mi-a mai placut mult “tihna” de Atilla Bartis, dar nu mai scriu ca am scris destul. e o carte superba si care mi-a dat dureri de cap de trista ce-i.

si inca o descoperire de-a mea, pentru cine s-a obosit sa citeasca pana aici:) mai mult, am facut o statie pe last.fm cu numelel “triumvirat” si am ascultat muzica psihedelica si progresiva veche pe ruptelea.